Atunci când Domnul va reveni,
tunetele care Îl vor înconjura nu mă vor speria, vor fi ca zgomotul paşilor tatălui meu,
scuturandu-se de praf sau de zăpada, pe trotuarul ce-l aducea până la uşa casei, când se
întorcea seara de la muncă. Atunci în sufletul meu se făcea mai senin, mai linişte…
Atunci când trâmbiţele vor suna,
de se vor cutremura munții şi de s-or clinti stâncile, o voce cunoscută îmi va susura blând şi
subțire: „Hai copile, vin la mine” şi mai ştiu că mă voi ivi de acolo de unde m-oi găsi, şi strigând:
„Tataaaa!”, mă voi arunca în brațele lui, cu toată puterea mea de copil astâmpărat.
Atunci când Domnul va reveni,
poate că mă va găsi prin temnită sau pe la spital, pe la frații Lui mai mici, în vizită la bătrâni
părinți sau rude, în călătorie, în excursie sau în vacanță, scriind vreo poezie, pe la vreo priveghe
sau ascultând vreo predică, citind vreo carte sau dând de mâncare fetiței mele, mângâindu-mi
soţia sau vorbind la telefon cu vreun prieten, pe chat sau cu play station în mâini…
Sau cine ştie?
Poate că mă va găsi dormind, dormind bine…
Atunci când Domnul va reveni,
poate că va deschide scârțâind poarta cimitirului…
iar eu voi auzi cum tata deschide poarta curtii şi apoi cum o închide cu grijă ca nu cumva să iasă
pe stradă puii mamei şi să se piardă…
Şi aşa, acolo, sub cine ştie ce rădăcină sau lespede, mai grea sau mai uşoară, Îl voi aştepta cu
ochii închişi să vină, să mă mângâie pe creştet şi să mă sărute pe obraji, zicându-mi: „băiatul meu…”
Atunci voi şti că-i Tata, şi mă voi preface în continuare că dorm, ca să-mi mai zică…, să mă mai mângâie …
Acum când scriu, mă întreb dacă tata era Dumnezeu, sau dacă Dumnezeu era tata.
Şi aşa, dorind să-l văd pe tata, mă mai întreb din vreme-n vreme, dacă mai cred în Dumnezeu,
şi nu știu ce să-mi răspund…
Un lucru însă mi-este clar: eu cred în Tata.
Pretutindeni in lume exista crime, ura si turburari. Adesea victimele sunt tocmai cei nevinovati. Unii dau vina pe Dumnezeu, spunand:”Daca exista Dumnezeu de ce permite toate aceste lucruri?” Dar cine face toate aceste rele? Nu Dumnezeu, ci oamenii. Dumnezeu condamna raul. Daca oamenii ar fi ascultat de legile lui Dumnezeu, ar fi evitat multe suferinte. El ne ordona sa iubim. El interzice crima, hotia, adulterul, lacomia, betia si alte practici rele care sunt cauza atator suferinte. Dumnezeu i-a dotat pe Adam si pe Eva cu un creier si un corp perfect. El nu dorea ca acest cuplu si copii care urmau sa vina sa fie nefericiti. Cel care a provocat prima data raul pe pamant a fost Satana sau Diavolul.Dar nici Adam si Eva nu sunt mai putin vinovati. Ei ar fi putut spune in fata ispitei:”pleaca!”, dar ei nu au facut lucrul acesta si au devenit inperfecti. Toti copiii lor si inclusiv noi, am mostenit aceasta imperfectiune care a atras dupa sine boala, durerea si moartea.
… citeste mai mult
Apostolul Petru numeste pe Sara, sotia lui Avraam ca facand parte din galeria femeilor sfinte: “ Astfel se impodobeau odinioara sfintele femei… ca Sara care asculta pe Avraam si-l numea” domnul ei”. 1 Petru 3, 5.6.
O figura luminoasa in galeria sfintelor femei este Rut, care spunea lui Naomi: “Nu sta de mine sa te las, si sa ma intorc de la tine! Incotro vei merge tu voi merge si eu, unde vei locui tu, voi locui si eu; poporul tau va fi poporul meu si Dumnezeul tau va fi Dumnezeul meu…Rut 1,16. Cu Rut se intamplase o profetie: “Dati aripi Moabului, sa plece in zbor!…” Ieremia 48,9. Rut primise aripile credintei si in vreme ce cumnata ei Orpa alesese sa se odihneasca in mijlocul zeitatilor pagane ale Moabului, Rut primise aripile credintei ca sa zboare impreuna cu Naomi spre tara sfanta.
… citeste mai mult
Cine sunt oamenii speciali ? Marii misionari, marii predicatori, marii teologi şi am putea continua aşa cu cei mai mari dar eu unde mă aflu?
Este şi pentru mine loc în clasa specialilor sau eu sunt între cei comuni, marea masă(gloata) ?
FA 6,2 – apare o problemă, apostolii se confruntă cu o situaţie. Masele(treburi administrative) ocupau un timp important al apostolilor şi, mult mai grav, îi reţineau de la rugăciune şi vestirea Evangheliei. Era nevoie de o măsură care să soluţioneze problema şi misiunea de vestire a Evangheliei să nu sufere.
V3 vine cu soluţia: trebuie ca alte persoane să se ocupe de slujirea multimilor. Aşa se face că au fost aleşi şapte bărbaţi deosebiţi plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune.
Apar două categorii de lucrători:
Dacă istoria biblică nu ar mai fi consemnat nimic şi s-ar fi încheiat aici, eram forţaţi să avem o singură concluzie: în slujirea lui Dumnezeu sunt două categorii distincte care fiecare trebuie să-şi vadă de propriile atribuţiuni, iar marea trimitere a Domnului Isus din Matei 28,19-20 ar fi rămas doar pentru unii speciali iar pentru alţii …
Istoria continuă şi aşa putem înţelege cum a lucrat Dumnezeu cu oamenii şi care a fost rolul lor în misiunea Evangheliei.
Îi regăsim pe aceşti diaconi în posturi pe care slujba nu le-o cerea şi anume în posturi de misionari şi unii chiar foarte activi. FA6,7-8 îl găsim pe Ştefan, un diacon, făcând semne şi vorbind poporului. Lucrarea lui a fost binecuvântată cu rod bogat ”un mare număr de preoţi”. Poate ne întrebăm cum de un diacon face o aşa lucrare importantă şi nu îşi vede de diaconia lui. Dar dacă mergem mai departe întâlnim un alt diacon.
FA 8,5 Filip îl propovăduia pe Hristos celor din Samaria, iar aceştia îl primeau. În V14 vestea ajunsese la Ierusalim iar Petru şi Ioan au plecat spre Samaria şi mesajul lor nu a fost unul care să descurajeze sau de dojană, considerând că răspândirea Evangheliei este de drept a lor şi nu a diaconilor, ci dimpotrivă s-au rugat pentru ei. Putem concluziona că lucrarea lor era una de conlucrare şi Dumnezeu foloseşte pe oricine este dispus să lucreze. Lucrarea de răspândire a Evangheliei nu este doar pentru o clasă specială instruită şi pregătită pentru aceasta. Dacă ne gândim că cel mai mare împărat al lui Israel a fost un cioban, prooroci care au fost culegători de smochine, apostoli care erau pescari. Dumnezeu nu are nevoie de oameni speciali, ci are nevoie de oameni dedicaţi pe care El să-i facă speciali.
Doresc să vă împărtăşesc o experienţă personală din localitatea unde lucrăm, Afumaţi. Aveam studii de cămin şi în fiecare duminică mergeam şi studiam acolo cu oameni la ei acasă. Într-o duminică a venit o soră în vârstă de peste 80 de ani care se deplasează cu greu, sora Mărioara Neagoe, îi ştiam zelul pentru lucrare dar mărturisesc că am fost sceptic la ce ar putea sora Mărioara să facă, dar pentru că îşi dorea să vină cu noi nu m-am opus. În localitate făceam grupe de câte două persoane şi ne împrăştiam în toată localitatea. Eu am mers împreună cu dânsa, eu de 27 de ani şi dânsa de 80 de ani făceam o pereche grozavă. Am sosit într-o familie cu persoane şi tinere şi în vârstă care ne aştepta şi am început studiul. Eu am preluat comanda şi am început să explic studiul ca un pastor specialist ce mă credeam, când mai respiram apuca şi sora Mărioara să mai zică câte ceva, dar la un moment dat îi observ pe oameni tare nelămuriţi şi mă opresc. În acest moment intră sora Mărioara şi explică. M-am uitat la feţele oamenilor, erau destinse şi cuvintele le mergeau ca unse. Am predat comanda şi am lăsat-o pe sora să continue studiul. În ocaziile următoare oameni din sat doreau sa le vorbească această bătrânică şi mereu mă întrebau când mai vine în ocaziile în care ea lipsea. Şi-a făcut prieteni şi a vorbit oamenilor despre Hristos nu aşa cum credeam eu(specialistul) ci aşa cum îi spunea inima ei curată. Una din persoanele pe care le-a întâlnit şi a studiat cu ele a fost tanti Ana care acum se pregăteşte pentru botez.
Am învăţat multe de la dânsa şi i-am mulţumit Domnului că nu ea mi-a fost ucenic ci pe mine m-a pus să-i fiu ucenic.
1 Corinteni 1:25 Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii. De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: “Cine se laudă, să se laude în Domnul.”
Aceasta este cea mai mare minune când îl lăsăm pe Dumnezeu să facă din mine şi din tine, prin căile şi cu mijloacele Lui, un misionar, un om special.
“Tată!” “Ce este fiule?”, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou:” Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea de tot?” “Fiule”, a răspuns Avraam, “Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot.” Gen 22.7,8
Recitind aceste versete, pentru un moment mi-am adus aminte de anii copilăriei amintindu-mi cu plăcere de clipele petrecute cu toţi ai mei la altarele familiale în care tata ne spunea fiecăruia cu ce trebuia să se ocupe. Fiecare din noi aducea ceva sau mai bine zis făcea ceva pentru a construi acele clipe, care pentru mine au rămas deosebite, poate pentru că eram împreună şi pentru că mie ca şi ţie acasă îţi redă ceva cu totul aparte.
Dacă pentru prima dată citeşti istoria vieţii lui Avraam, dacă pentru prima dată descoperi că Dumnezeu a cerut ca jertfă o fiintă umană este imposibil să nu-ţi stârnească interes.
Pentru mine focul a fost cel care mi-a atras atenţia şi m-am întrebat, de unde trebuia să vină acesta şi de ce era omul autorul acestei acţiuni de incendiere? Întodeauna am avut convingerea că acest lucru Îi aparţinea lui Dumnezeu.
Jertfele au fost parte indispensabilă din închinarea către Dumnezeu în forma ceremonială. Aceste jertfe au implicat vărsare de sânge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregati pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus. “Arderea de tot” consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar sângele era stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Lev.1.7 ne descoperă faptul că preoţii erau cei care se ocupau de incendiere în acest tip de jertfe.
“Ia pe singurul tău fiu, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo,” Gen 22.2
Un lucru ca acesta nu numai că pare dar este îngrozitor şi imposibil de îndeplinit. Ce e de făcut? Această întrebare este o siglă a deliberării? Sau una a nehotărîrii? Pentru Avraam nu afost uşor, dar a ales să scrie o istorie a credinţei, facându-ne să credem într-un simţ al răspunderii faţă de Cel care mai înainte îi făgăduise un fiu, iar acum îi adresase o chemare. “Porunca trebuia să fie ascultată, şi el nu îndrăzni să zăbovească. Ziua se apropia şi el trebuia să pornească la drum.”
“Trecuseră trei zile şi iată-i ajunşi exact la locul rânduit, tatăl şi fiul au zidit un altar şi au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului său solia divină. Cu groază şi uimire află Isaac ce soartă îl aştepta, dar nu se împotrivi.” (Patriarhi şi profeţi cap.13- Încercarea credinţei)
Cu sigurnţă că pentru Isaac momentele altarului erau cele mai plăcute, cele mai de dorit din timpul zilei, înţelesese că atât mici cât şi mari trebuie să participe cu bucurie la aceste momente. A pune „sângele pe uşiorii uşii” prin altarul de dimineaţa şi de seara înseamna mult mai mult decât a pune deoparte zece minute de doua ori pe zi. Aceasta implica mai mult decât o preocupare pentru formă. Strângerea celor douăsprezece pietre ale altarului nu exprima esenţa închinării. Punctul central al altarului familial este sângele – meritele sângelui lui Isus ce ne mântuieşte din pacat. Implorând puterea acestui sânge, prin credinţă punem un semn protector sau un sigiliu asupra familiei, astfel încat distrugătorul să nu ne poată face rău.
Nu pot să nu ma gânesc cum astăzi altarul familial a fost înlocuit în milioane de căminuri cu o mulţime de lucruri. Părinţii se întreabă de ce nu găsesc nici foc, nici putere în vieţile lor spirituale, de ce ispita îi învinge aşa de uşor pe copiii lor. Este necesar ca părinţii să sesizeze pericolele pe care le înfruntă copiii lor. Avem nevoie să cerem biruinţa pentru familile noastre, biruinţa posibilă prin sângele lui Hristos. Focul sfinţilor va cădea asupra copiilor consacraţi, iar stropii ploii târzii asupra familiilor adunate la altar.
Este de remarcat faptul cum Avraam şi Isaac, tată şi fiu erau acum împreună înfăptuitorii unui act de credinţă şi tot împreună părtaşi la binecuvăntările cerului. Ceea ce ne descoperă spiritul profetic este de-a dreptul extraordinar şi demn de urmat. “ Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată şi cu încredere, şi când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe faţã o supunere plină de bunăvoinăţă. El era părtaş al credinţei lui Avraam şi îşi dădu seama că era onorat prin faptul că era chemat să-şi dea viaţa ca jertfă lui Dumnezeu. Cu duioşie el căută să uşureze durerea tatălui şi să încurajeze mâinile lui înţepenite să lege frânghiile ce-l fixau de altar. Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vărsat ultimele lacrimi şi avu loc ultima îmbrăţişare.” ( Patriarhi şi profeţi cap.13- Încercarea credinţei)
De ce dorea Dumnezeu o jertfă şi nu orice fel de jertfă ci o ardere de tot?
“Avraam dăduse pe faţã o lipsă de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor şi înaintea lui Dumnezeu de faptul că a dat greş în a îndeplini condiţiile legământului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântãrile lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea să dovedească înaintea întregului cer credincioşia slujitorului Său, pentru a demonstra că nu poate fi primită decât numai o ascultare desăvârşită.” ( Patriarhi şi profeţi cap.13- Încercarea credinţei)
“Avraame! Avraame!” El răspunse îndată: “Iată-mă!” şi din nou se auzi glasul rostind: “Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tãu, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Gen. 22,11-12).
“Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihãnire; şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2,23).
Fridrch Gottlieb Klopstock spunea, “sufletul libertaţii este dragostea de lege.”
Noi limităm libertatea la ocazia de a ne exprima fară rezerve, de a alege în funcţie de alternativele care ne stau la dispoziţie, la dreptul de a greşi, de a experimenta o mulţime de lucruri pentru a ne satisface stările interinoare, la dorinţa de emancipare şi eliberare. Libertatea înţeleasă doar ca lipsă a oricăror constrângeri este evident o aberaţie. Dar ea funcţionează la fel de bine în mintea celor ce răcnesc în tren: hai liberare! Cât de liberă este o corabie pe mare fară un vânt care să o conducă sau cât de liberi ne-am mişca pe acest pământ dacă nu ar exista o lege a gravitaţiei? Întradevăr, fără această gravitaţie (constrângere pământeană aşa cum o numeşte Gabriel Liiceanu) am avea şansa de a zbura şi de a ne mişca haotic. Eliberarea de propria greutate produce serioase tulburări organice pe care cosmonauţii trebuie să le recupereze în lungi stadii după întoarcerea pe pământ. Fără această lege a gravitaţiei am fi cu totul neputincioşi.
Ioan 12. 32 ne descoperă o altă forţă de atracţie, “ şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”
Tot ceea ce ne atrage către Dumnezeu este iubirea Lui fară seamăn pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înţelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi căinţă. Conştienţi de marea Sa iubire faţă de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi.