Grupul de misionari romani din Kongola, Namibia – este titlul derutant ce ni se atribuie de catre majoritatea oamenilor care ne cunosc si care ca ne onoreaza numindu-ne `misionari’, desi noi, niciodata, nu ne-am intitulat `misionari`. Incercam pur si simplu sa ajutam in masura in care putem ca cei de aici sa fie putin mai fericiti. Este derutant si pentru faptul ca induce in cei care ne viziteaza asteptari nerealiste in ceea ce priveste activitatea noastra. Asteapta aventura si emotii religioase puternice, viata grea, plina de privatiuni si riscuri, intr-un cuvant, ceea ce stiu ei din povestiri ca inseamna a fi `misionar`. Si gasesc munca, rutina, putine privatiuni, stil de viata aproape total lipsit de risc. Si sunt dezamagiti.

Dezamagirea nu e exprimata direct. O simtim uneori din reactia la raspunsurile noastre. “Erau adventisti cand ati ajuns voi aici? Cati s-au botezat de cand ati ajuns voi aici?” Cand primesc raspunsul ca aici au fost foarte multi adventisti si ca doar foarte putini crestini ar putea fi considerati rezultatul direct al activitatii noastre ochii li se sting. Desi numerele atrag, adeseori ne incalzesc inimile, impactul pe care noi speram ca prezenta noastra aici sa-l aiba este o schimbare a mentalitatilor, o schimbare de atitudine interioara in raportarea lor la Dumnezeu. Ne dorim ca acesti frati ai nostri sa-L cunoasca pe Hristos si puterea Lui, sa ajunga sa traiasca o viata nedominata de frica vrajitoriei si a puterii spiritelor rele. Alteori, noii voluntari isi exprima dezamagirea ca nu sunt nevoiti sa sufere lipsa confortului (“aveti si dus?!”), sau ca nu sunt pericole asa cum se asteptau (“nu ai mai vazut un sarpe de sase luni?!”). Nu vreau insa sa spun ca lipseste aventura, riscurile si privatiunile. Suntem privati de frica de criza economica, de exemplu. `Riscul` pe care ni-l asumam zilnic este acela de a merge doar pe mana lui Dumnezeu. Pentru multi faptul ca nu cerem bani, ca nu ne facem publicitate e chiar mai mult decat aventura, e nebunie. Trebuie sa marturisim ca si noua uneori ne e frica. Nu avem inca exercitiul de a ne increde in Dumnezeu constant. Suntem obisnuiti sa ne incredem in realitati mult mai sigure – un cont in banca (bani albi pentru zile negre), oameni influenti si bogati, organizatii sau institutii puternice. Nu vreau sa sugerez ca nu e bine sa ne incredem in institutii, prieteni, ci ca, in ultima instanta, ceea ce trebuie sa constituie sursa increderii noastre este asigurarea ca Dumnezeu e cu noi. Ne dorim o puternica si mai ales personala cunoastere a lui Dumnezeu. Doar o credinta `privata`, individuala formeaza credinciosi autentici, “gata sa stea pentru adevar la fel de fideli ca si acul magnatic spre pol”. Acesta este motivul pentru care vrem sa traim `aventura` de a ne indrepta privirile doar spre Dumnezeu pentru insotire si sprijin.

Pentru cei care sunt dezamagiti ca la Centru lipsesc dificultatile cu care se asteptau sa lupte pentru a deveni puternici spiritual sau de absenta animalelor salbatice avem o veste buna. In fiecare zi la Centru ne viziteaza o bestie nemiloasa, chiar daca este imbracata in haina de oaie. Aceasta fiara face ravagii atat de mari incat lasa grupul de aici de multe ori fara energie. Daca cei in cautare de risc vor reusi sa o rapuna vor deveni eroii lui Dumnezeu pentru vesnicie. Suntem nevoiti sa marturisim ca de multe ori am fost rapusi, de aceea ajutorul oricui e binevenit. Daca nu veniti cu ea din Europa nu disperati, o veti gasi aici. E ascunsa in spatele fiecarui gest sau cuvant care raneste pe ceilalti, e autoarea atmosferei nepotrivite din mijlocul nostru din anumite momente. Insa nu consideram lupta fara speranta pentru ca ne bucuram de ajutorul celei mai puternice Fiinte din Univers.

Faptul ca avem o scoala, de care aminteam in raportul trecut, este unul din motivele majore pentru care suntem recunoscatori lui Dumnezeu, dar si ceea ce face ca aventura sa lipseasca. Procesul educatei, de cele mai multe ori, este lipsit de senzational. Gandul ma duce la determinarea constructorilor de catedrale. Isi `iroseau` viata construind cativa metri in inaltime, fiind constienti ca peste doua trei sute de ani alta generatie, nepotii nepotilor lor, se vor inchina in acea catedrala. In ceea ce ne priveste rezultatele nu se lasa insa atat de mult asteptate. Cei care stiu cum erau copiii de la Centru acum sase ani si cum sunt acum gusta deja satisfactia de a putea `cantari` schimbarile, progresul si isi pot imagina ce ne va ajuta Dumnezeu sa vedem in acesti copii peste alti cativa ani.

In decembrie 2011 vor termina cursurile clasa intai si clasa a doua, doua clase de prescolari si una de gradinita. Spuneam ca deja avem satisfactia sa vedem progresele. Obiectivul principal al scolii este formarea de tineri care, in viitorul apropiat sa fie crestini seriosi, puternici, in stare sa regenereze societatea excesiv de traditionalista in care traiesc. Desi secundare, realizarile academice sunt si ele extraordinare, comparate cu cele ale scolilor din zona. Cu ocazia unei intalniri a elevilor a mai multor scoli din zona, profesorii celorlalte scoli au observat si apreciat diferenta de calitate substantiala intre scoli. Aprecierea a fost urmata de cererea ca de anul viitor proprii lor copii sa fie acceptati ca elevi in scoala noastra.

Faptul ca se vad schimbari in bine nu inseamna ca nu ne lovim de dificultati. Dislexie, dificultati de concentrare, nivel intelectual de plecare extrem de redus – toate acestea sunt prezentate lui Dumnezeu, dimineata, la momentele devotionale. De asemenea, ii prezentam si elevii rebeli, incapatanati, voluntarii de la Centru, din satele invecinate cu un comportament imoral, iar rezultatele rugaciunii de cele mai multe ori nu se lasa asteptate, mai ales in cazul copiilor. Deja a lucra cu clasa a doua, cei mai vechi in scoala noastra, este o mare placere. Arata interes pentru acumularea de cunostinte, sunt din ce in ce mai ascultatori si modelabili, ne-au devenit prieteni. Si in celelalte clase majoritatea ne percep ca pe prietenii lor, atitudine mai rar intalnita la adulti, atrasi mai mult de presupusele avantaje materiale in urma contactului cu europenii. Nu ar fi fost posibil insa acest traseu incurajator daca nu am fi avut alaturi de noi oameni cu inima mare. Ne doream de mult un dormitor pentru copii de la scoala. Dumnezeu a raspuns rugaciunilor noastre intr-o maniera deja cunoascuta. Fara sa facem altceva decat sa ne rugam, am fost intrebati de pastorul din Roma, Lupu Benone, daca am avea ceva de construit. Fusese de putin timp transferat acolo si oamenii doreau sa ne ajute. ADRA Italia si-a alaturat eforturile, donand banii necesari construrii dormitorului. Fara a neglija gestul donatorului, putem spune insa ca ceea ce ne-a incalzit inimile a fost seriozitatea si harnicia romanilor din Roma. Ca de fiecare data de fapt, si ei au lucrat constant, intr-o atmosfera frumoasa, in asa fel incat la sfarsitul sederii lor dormitorul era gata. Ne-a ramas sarcina mobilarii si a catorva finisaje, lucru nu tocmai usor tinand cont ca am inteles pe parcursul timpului ca ceea ce rezista aici este ceea ce e facut din metal. Dusmaii sunt termitele, vremea umeda din sezonul ploios si energia excesiva a copiilor. Am fost nevoiti deci sa construim paturi din metal si un gard tot din metal pentru protejarea dormitorului.

Nu pot trece cu vederea ajutorul constant primit din partea pastorului Catalin Barbulescu si al sotiei lui. Deja interesul si grija lor depasesc granita implicarii profesionale. Totusi, in primul rand, venirea lui Catalin la Centru se traduce, de fiecare data , intr-o investitie concreta in educatia copiilor. E cunoscut atat de bine incat toti cei de aici asociaza venirea lui cu atat de atragatoarele tabere biblice de vara. Pentru cateva saptamani, deja al patrulea an consecutiv, Centrul e gazda a zeci de copii din satele invecinate. Anul acesta a fost insa deosebit de ceilalti ani pentru ca tabara s-a adresat nu numai copiilor, ci si parintilor lor. Darul de a se face placut echipei, inclinatia naturala de a se adapta oricarei varste, si in special celor mici, grija pentru a face ca toti sa se simta bine fac ca prezenta lui sa fiu dorita de toti, atat de cei din echipa cat si de locuitorii satelor.

Anul 2011 ne-a furnizat si o alta surpriza. Mioara Diaconu, o mai veche prietena, acum profesoara la Andrews University, ne-a vizitat insotita de o echipa formata din sase studenti de la aceeasi universitate si o familie de medici.

Desi nu au petrecut la Centru decat trei saptamani, prezenta lor ne-a adus multa bucurie. Prietenosi, atenti, seriosi, intr-un cuvant o prezenta foarte agreabila. Pentru ca ceea ce studiaza e din domeniul asistentei sociale ne-au putut oferi idei pentru a imbunatati activitatea noastra si, pe de alta parte, activitatea noastra a constituit materie de studiu pentru ei.

Tot de pe taram american in luna aprilie am primit vizita a doi profesori de la Geoscience Research Institute, din Loma Linda. In decursul anilor in Caprivi, zona in care locuim, am intalnit multi profesori , asistenti medicali, politisti, provenind din familii religioase, mai ales adventiste. Insa nu ii intalneam si la biserica. Ni s-a spus insa ca intelectualii namibieni considera religia si conceptia creationista potrivita pentru oameni needucati. Pentru ei ramane doar varianta moderna, a evolutionismului, singura compatibila cu statutul lor de intelectuali. Intentia noastra a fost ca acesti profesori americani, in acelasi timp si oameni de stiinta, sa poata sa le arate ca in aceeasi masura poti crede in Dumnezeu si sa fii un intelectual. Timp de trei zile, in Katima Mulilo, resedinta provinciei noastre, au conferentiat pe tema evolutionismului si a creationismului, avand ca auditoriu aprox 50 de profesori de stiinte naturale din Caprivi. Competenta si seriozitatea invitatilor de la Geoscience a fost peste asteptarile noastre. Rezultatele nu sunt cuantificabile, insa o mare parte din cei prezenti au marturisit ca perspectiva oferita i-a incantat si sunt bucurosi ca au putut vedea cum poti avea o buna pregatire academica si in acelasi timp, o credinta ferm ancorata in Biblie.

Unul din motivele de rugaciune aflat constant pe agenda noastra a fost venirea unui cadru medical pentru mica noastra clinica. Si rugaciunile noastre nu au fost in zadar. Pentru sase luni consecutiv clinica a functionat datorita prezentei asistentului medical Marin Gheorghita. Pregatirea medicala de exceptie unite cu seriozitatea si interesul pentru oameni au facut ca clinica sa fie vizitata in acest rastimp de aproximativ patru mii de pacienti. Ii suntem recunoscatori lui Dumnezeu pentru faptul ca ne-a trimis un om atat de valoros, dispus sa isi lase familia pentru o perioada atat de indelungata si sa aduca alinare atator oameni.

Am mentionat deseori echipa de voluntari de la Centru. Insa celor mai multi dintre dvs numele lor va sunt necunoscute. Am simtit insa imboldul de a aminti numele lor. Am cerut lui Dumnezeu in rugaciune aprobarea pentru acest pas si am vrea ca acesta sa ramana un punct comun al rapoartelor pe viitor. Stim ca va rugati pentru noi, multi ne-au marturisit lucrul acesta, insa am vrea ca ei sa aiba nume pentru dvs si, poate, in viitor, si chip. Incep cu veteranii echipei, familia Larisa si Liviu Paun, pentru al patrulea an consecutiv deja in Namibia si pentru cat Dumnezeu va ingadui in viitor. In diferite situatii am incercat sa imi imaginez cum ar fi fara ei aici. Trebuie sa marturisesc ca exercitiul meu a dat gres. Nu imi pot imagina cum ar fi fara Liviu din punct de vedere tehnic. Cunostintele lui de informatica il fac in mod literal de neinlocuit. Priceperea lui practica, atat in domeniul computerelor cat si in multe alte arii ca mecanica, constructii, electricitate insa e depasita de o alta calitate care ne da multa siguranta, aceea de a cauta sa faca orice perfect. Consecinta acestei insusiri face ca sa fie extrem de responsabil. Mai mult decat atat, are darul greu de intalnit de a oferi solutii aflate la granita sensibila in care se intalnesc spiritul de economie si calitatea. De nenumarate ori solutiile oferite fie ne-au scutit de cheltuieli serioase, fie au adus un aport considerabil de calitate. Pe de alta parte este si tovarasul de joaca favorit al copiilor, atat de la gradinita cat si de la scoala. La fel de greu imi pot imagina scoala fara Larisa. Creativa, inteligenta, inzestrata cu mare putere de munca, acum face literalmente treaba a doi profesori. In perioada in care diferiti medici au vizitat clinica noastra au preferat-o ca tovaras de munca, pentru abilitatile ei practice, in mod deosebit buna coordonare ochi- mana si pentru rapiditatea cu care `prindea` procedurile medicale si cunostintele teoretice.

Pentru a doua oara pentru o perioada de un an si jumatate se afla si Ileana Tomoiaga, din Maramures. Calitatea ei principala e voiosia, izvorata dintr-un optimism tineresc sanatos. Harnica, practica, gata sa ajute oricand, apropiata de copii, toleranta, prietenoasa. O puteti gasi intotdeauna ascunsa in spatele unui zambet, alergand sa isi termine datoriile zilnice.

De mai putin timp ni s-au alaturat Bianca Alexe, marturie vie a faptului ca seriozitatea in munca si felul de a fi responsabil nu tin de varsta. Desi foarte tanara, a raspuns chemarii interioare de a sluji, iar dedicarea ei ne aduce bucurie atat noua cat si lui Dumnezeu. Ceea ce o defineste insa in cea mai mare masura este sensibilitatea, manifestata in grija extrema de a nu rani pe nimeni si de a vedea intotdeauna calitati in oameni. Diana Nadasan ni s-a alaturat recent ca profesoara si, de pe acum, putem intrezari faptul ca delicatea si seriozitatea o vor face indragita de copii. Cunostintele si pasiunea pentru muzica o vor face in mod cert dorita de localnici, inzestrati natural cu darul armoniei muzicale.

Gabriela Barbuta, asistenta medicala, ni s-a alaturat pentru trei luni, insa intelepciunea si felul prietenos de a fi ne-o fac draga, incat am vrea sa nu plece atat de curand. Ne bucura si faptul ca incearca sa combine tratamentele medicamentoase cu cele naturiste, mai ieftine si mai accesibile localnicilor saraci. Cel mai recent membru al echipei este Liviu Senocico din Bucovina. Tanar, prietenos, copilaros uneori, plin de voiosie, inca indecis cat va ramane in echipa noastra. Rugaciunile dvs il pot ajuta pe drumul frumos inceput al renuntarii la sine si al slujirii.

In anul 2011 am avut ca tovarasi de traseu cativa tineri foarte pretiosi pe care am vrea sa ii mentionam. Pentru aproape un an de zile Adina Oancea a fost profesoara clasei a doua. Bine pregatita profesional, toleranta, prietenoasa, o prezenta placuta si dorita. Simona Branza – adica modestie, intelepciune, seriozitate, harnicie, sensibilitate, bunatate. Adica un crestin veritabil, `rara avis` in zilele noastre. Ne rugam ca Dumnezeu sa o ajute sa vina inapoi, asa cum isi doreste. Dani si Andreea, profesori ai clasei intai pentru cateva luni, au imbogatit echipa, Dani prin blandete, Andreea prin energie debordanta. Pentru cateva saptamani, pentru a doua oara, ne viziteaza Abigail Garea, invatatoare de profesie, inzestrata cu drag de copii si pricepere in a se apropia de ei, dar si cu darul de a lucra in echipa. La inceputul anului am fost ajutati pentru cateva luni de Monica Alexandru. Culta, toleranta, prietenoasa, atenta, un ajutor pretios cand aveam mare nevoie de profesori. Noua, prezenta ei ne-a adus bucurie si am fi realmente onorati sa ni se alature in viitor.

E posibil ca sa vi se para exagerate portretele celor din echipa noastra. Insa cum astfel sa poata fi explicat traseul frumos pe care a condus Dumnezeu Centrul nostru? Acum sase ani aici erau tufisuri salbatice si minti intelenite; acum putem vedea cladiri frumoase si copii educati, marturie a faptului ca Cel de Sus poate califica `la locul de munca` pe cei dornici sa asculte de El, in ciuda bajbaielilor inerente inceputului si defectelor de caracter, material de lucru pana la sfarsitul timpului.

Credem cu tarie in puterea rugaciunilor dvs pentru noi. Stim ca va rugati pentru protectie, Africa inspira teama. Insa va cerem din toata inima sa va rugati ca Dumnezeu sa ne dea o inima noua, iubitoare. Stim ca daca suntem nascuti din nou toate celelalte `vor veni pe deasupra`. Climatul de multe ori ostil creat de liderii locali, materialismul lor deschis, lipsa de recunostinta, acuzatiile nefondate sunt uneori piedici in a-i iubi asa cum ne cere Hristos. Stim ca dragostea deschide toate usile si darama toate barierele, chiar si cele presupus culturale, ridicate de ei pentru a scuza imoralitatea, superstitiile si egoismul.

Va cerem in mod deosebit sa va rugati impreuna cu noi pentru a avea profesori si cadre medicale pentru anul viitor. Desi intotdeauna Dumnezeu ne-a ajutat, nu au lipsit momentele de criza, cand parea ca nu mai putem continua din lipsa de oameni pregatiti. Reamintim, clinica poate functiona cu un asistent medical sau medic, la scoala monitor poate fi orice absolvent de liceu iar supervisor pot fi absolventii unei facultati, din orice ramura. Pe de alta parte, asa cum am mai spus, orice european pleaca in viata cu un bagaj de deprineri si cunostinte care aici se dovedeste extrem de pretios. A sti sa cultivi o gradina, sa gatesti sanatos, deprinderi practice de mecanica, electricitate, reparatii curente sunt socotite fara prea mare valoare in Europa, insa aici sunt greu de intalnit intre localnici si valoroase pentru echipa noastra. Va multumim pentru insotire in rugaciune si dorim ca Dumnezeu sa va dea fericirea pe care numai El o poate da!

Cu mult drag, Sorin Neacsu

Probabil va intrebati ce am facut in perioada in care am fost aici. Ei bine… n-as prea sti ce sa va spun… Dupa cum deja stiti, sunt asistenta pedagogului. In plus, dupa ce am ajuns aici am aflat ca una dintre cele 4 fete care trebuia sa predea engleza s-a razgandit la aeroport, iar alte doua au plecat dupa 3 saptamani. Astfel, am devenit si profesor de engleza.

Etiopia are un sistem de invatamant de-a dreptul interesant („nu prea bine gandit”). Elevii invata in limba materna pana in clasa a VIII-a, iar liceul este in limba engleza. Asta dupa ce pana atunci au invatat engleza numai 2 ore pe saptamana. In concluzie, nu prea multi stiu engleza, nu prea multi inteleg ce se preda in clasa etc. Situatia fetelor e mult mai rea. In majoritatea familiilor educatia baietilor are prioritate, iar fetele merg la scoala doar daca sunt singurul copil al familiei sau daca familia este cat de cat instarita. In clasele a IX-a si a X-a avem cate 80-100 de elevi intr-o clasa, iar in cazul claselor a XI-a si a XII-a situatia e putin mai buna – pentru profesori – deoarece sunt numai 40-50 intr-o clasa. Incerc sa va trimit cateva fotografii cu clasele, dar nu stiu daca voi reusi. Mike Philips, un constructor din Statele Unite a inceput construirea unei noi cladiri pentru clase. Constructia este aproape finalizata, iar ea va servi claselor a XI-a si a XII-a, deoarece acestea functioneaza intr-o cladire construita temporar pentru ca scoala sa primeasca avizul de functionare.

Cred ca v-am spus deja ca in camin avem doar 24 de elevi. Principala noastra misiune e sa ii ajutam sa nu faca probleme (asta mi s-a spus cand am venit aici). Liceul a fost infiintat in urma cu 35 de ani, iar in camin au fost sute de tudenti, insa caminul a fost inchis din cauza starii de deteriorare si redeschis anul trecut. Majoritatea elevilor din camin provin din familii instarite sau sunt sponsorizati de persoane din Statele Unite.

O alta misiune care ne-a fost incredintata a fost sa ii ajutam pe elevii din camin sa isi imbunatateasca engleza. Pot spune ca misiunea a fost partial indeplinita deoarece majoritatea baietilor si jumatate dintre fete au devenit mai buni, insa continuam sa avem probleme cu celelalte fete. Nu vor sa vorbeasca, si oricat de mult incercam, nu putem sa le determinam sa vorbeasca.

Un lucru care m-a uimit in Etiopia este faptul ca majoritatea celor pe care i-am intalnit – adventisti sau nu – nu cunosc Biblia. Majoritatea nici nu au o Biblie, iar acesta poate fi unul dintre motivele pentru care nu o cunosc. Din pacate nu am putut cumpara o Biblie pentru toate persoanele care au cerut una, dar am incercat sa cumpar macar pentru elevii din camin pentru ca sa putem studia impreuna Scoala de Sabat.

De asemenea, in Etiopia sunt multe grupuri etnice, iar eu sunt inconjurata de Oromo. In Etiopia sunt 40 de milioane de oromo (bineinteles ca nu toti sunt adventisti), dar nici una dintre cartile lui Ellen White nu este tradusa in limba lor. Dr. Kebede este un Dr. in Teologie care traieste in Statele Unite si care a tradus multe dintre ele, dar inca nu a gasit bani pentru a le tipari. Datorita persistentei de care da dovada, sunt sigura ca va gasi resursele. Inainte de a parasi Etiopia, Kebede a fost pedagog la acest liceu, iar acum vine de 2-3 ori pe an pentru a incerca sa rezolve diferite probleme cu care se confrunta scoala.

In raportul semestrului doi al anului trecut povesteam incantati faptul ca Dumnezeu ne-a ajutat intr-o maniera uimitoare in a deschide o scoala crestina privata in cadrului Centrului nostru. In numai trei luni am reusit finalizarea procedurilor administrative si instruirea necesara deschiderii scolii. Fuseseram avertizati ca procesul va dura cel putin un an, ceea ce presupunea ca vom putea deschide scoala in ianuarie 2010. Directorul regional si alti cativa functionari au scurtcircuitat procedurile administrative, ne-au incurajat sa continuam chiar daca uneori mai aveam doar zile pentru operatiuni ce durau normal luni de zile, au `inchis ochii` peste neajunsuri legate de utilarea scolii si ne-au dat aprobarea in timp record. Mai mult, au mediat pe langa autoritatile din capitala pentru a grabi primirea aprobarilor. `Mana cea buna` a lui Dumnezeu a fost in asa fel cu noi incat am avut certitudinea ca aceasta scoala e un mijloc ales de El pentru o schimbare de durata in aceasta regiune.

La data scrierii acestui raport scoala are deja trei luni de activitate. Dintr-o anumita perspectiva rezultatele pot parea descurajante. In primul rand, parintii nu pretuiesc avantajele unei scoli crestine si a unei bune pregatiri academice. In timp ce in scoala noastra prezenta e de aproape suta la suta, la scolile publice e la jumatate. Dupa absolvirea scolii guvernamentale, chiar a liceului, nu stiu sa citeasca bine, nu stiu tabla inmultirii (pana acum, fara exceptie, desi am intrebat zeci de elevi de liceu, nici unul nu stie tabla inmultirii). Copiii nostri deja dovedesc ca in cateva luni vor stapani destul de bine cititul si scrierea in limba engleza. In fiecare zi povestirea de dimineata reliefeaza una din trasaturile de caracter ale lui Isus Hristos iar pe parcursul zilei activitatile practice si materialul didactic incearca sa fixeze cele invatate.

Procesul de invatamant e astfel conceput incat copiii avanseaza in ritm propriu, dupa inzestrari. Cei mai dotati intelectual nu pierd timpul asteptand dupa cei mai inceti, iar cei inceti nu pierd cunostinte predate in ritmul celor rapizi. Urmarind caiete proprii, in care cunostintele sunt prezentate gradat, ei avanseaza proportionat cu abilitatile proprii si fara goluri, asa fel incat, mai devreme sau mai tarziu, toti vor stapani acelasi volum de cunostinte. De apreciat este si faptul ca fiecare stie doar rezultatele proprii, incat cei bine punctati nu sunt ajutati sa se mandreasca iar cei inceti sa se rusineze. Pe langa asta, nu e deloc incurajata competitia, iar dezvoltarea caracterului nu e umbrita de realizarea academica. Desi scoala e mica, doar 20 de  elevi (11 in clasa 1-a, 9  in grupa de prescolari), ne asteptam ca, in cativa ani, aceasta generatie sa poata schimba profund viata regiunii Caprivi, si de ce nu, chiar a tarii. Ne-ar placea sa incepem anul urmator cu toate clasele primare, in asa fel incat sa putem modela mintile proaspete a cator mai multi copii. Tot dimineata, circa treizeci de copii, impartiti in doua clase, in cadrul gradinitei, se pregatesc pentru clasa intai, ajutati de educatoare pregatite dintre localnici.

Dupa-amiaza circa sasezeci de copii vin de luni pana vineri zilnic la Centru. Primesc pranzul, urmeaza o lectie bíblica , dupa care au diverse activitati, de multe ori in functie de abilitatile profesorului. Joia merg impreuna cu profesorii si ajuta batranii si bolnavii din sat, spalandu-le haine, facand curatenie in curte, aducandu-le lemne pentru foc. Vinerea e zi de pregatire. Dupa masa zilnica si lectia biblica fac dus, pentru a doua oara in saptamana, apoi isi spala hainele.

Ceea ce e dureros insa este faptul ca ceea ce incercam noi sa construim la Centru e `daramat` acasa. Noi ii invatam ca cei mai slabi trebuie ajutati, acasa invata ca muncesti pana devii destul de puternic incat sa poti cere altuia sa munceasca pentru tine. Asa se face ca in comunitatile lor muncesc cu precadere cei mai putin inzestrati fizic, femeile si copiii. La noi invata ca fetele si femeile au aceeasi valoare ca si barbatii si trebuie tratate cu consideratie. In camine ei vad ca femeile nu mananca decat dupa ce au terminat barbatii, ca barbatii pot avea mai multe femei in timp ce ele sunt batute daca isi permit aventuri admise doar celor pe care societatea ii incurajeaza sa o faca, celor puternici, adica barbatilor.

Noi incercam sa ii invatam sa se teama de Dumnezeu. Acasa invata sa se teama de spirite. Teama de spirite e atat de mare incat le paralizeaza gandirea, le intuneca mintea. Se practica mult vrajitoria, in care sexualitatea e mult amestecata. Inchinarea in cadrul bisericilor crestine e deasemenea `colorata` cu convingeri pagane, ceea ce face destul de incerta diferenta dintre practici vrajitoresti si devotiune crestina. De exemplu, exorcizarea seamana mai mult a demonizare, incat, participand la un asemenea eveniment, nu mai stii cine trebuie exorcizat, presupusul demonizat sau cei care practica exorcizarea.

Solutia, asa cum gandim acum, este construirea unui internat. Parintii, credem noi, vor fi de acord, parte din ei din dezinteres iar ceilalti speriati de influenta malefica a comunitatii in viata copiilor. O parte din vina situatiei actuale o avem si noi, `crestinii´,  botezand cu numele de `crestin` tipuri de muzica, de imbracaminte, de carti care nu au de a face de loc cu modelul biblic. Tot noi, `crestinii` europeni sau americani, am adus in  Africa si televizorul, si telenovelele, si afisarea imoralitatii, materialismul, evolutionismul si secularismul. Izolati de comunitate in timpul scolii, acasa doar in vacante, fara muzica, filme si practici pagane in primii ani de viata, vor primi o zestre care, speram, nu-i va parasi niciodata.

Educatia scolara nu a intrat insa in planurile noastre de la inceput, prin urmare nici cladirea nu a fost conceputa cu sali de clasa, cancelarie, biblioteca, etc. In ultimul an deja activitatea noastra era ingreuiata de impartirea inadecvata a spatiului, de absenta luminii naturale in unele incaperi, de lipsa spatiului pentru servirea mesei. Providenta insa, a carei planuri un cunosc nici graba nici intarziere, a facut in asa fel incat la momentul potrivit, fara interventia noastra, o echipa numeroasa din Madrid sa vina sa ne ajute. In luna ianuarie, un grup de douazeci si trei de persoane, la indemnul lui Adi Militaru, au venit sa ne ajute pentru patru saptamani.

Ne-au modificat salile de clasa, au adaugat ferestre, le-au zugravit, intr-un cuvant le-au facut functionale ca sali de clasa. In a doua saptamana a sederii, cu o dedicare demna de lauda, au construit o frumoasa sala de mese, care va putea fi folosita si ca sala pentru intalniri publice. Repede, bine facuta, robusta, ne-a usurat extrordinar de mult munca zilnica. Timp de doi ani, in fiecare zi, copiii mancau in sala de clasa, apoi se facea curatenie, ca apoi in aceeasi incapere sa se desfasoare cursurile. Acum, gratie efortului lor, total se desfasoara frumos, ramane mai mult timp pentru pregatire, clasele sunt mai curate. In acelasi timp, aceeasi echipa a lucrat la finisajele interioare ale clinicii construite de echipa din Italia, din Milano si Torino. Incepand cu a treia saptamana, de parca un ar fi fost de ajuns efortul urias din prímele doua saptamani, au refacut si construit o biserica a carui acoperis fusese lucrat de aceeasi echipa de romani din Italia. Au lucrat din greu, in conditii nu tocmai usoare, dar rezultatele le-au rasplatit efortul. In ultima saptamana, spre marea bucurie a unei alte mici comunitati, au mai construit o biserica, urmand ca in viitor sa se monteze ferestrele, usile si sa se zugraveasca. Chiar daca au folosit materiale de constructie clasice, ca in Europa, o biserica in Africa, mai ales la tara, inseamna mult mai putin efort si investite in confort, finisaje si utilitati decat ceea ce ne imaginam noi europenii.

In luna martie, pentru a treia oara am fost vizitati de un musafir devenit drag noua. Este vorba de Stelian Anghel, chirurg ortoped, insotit de sotia lui, Irina. Ne-au invatat multe, dar mai ales cum pot convietui inzestrarea intelectuala de exceptie, competenta profesionala si talentul cu modestia, bunatatea si amabilitatea. Usurinta si eleganta in maniera de a opera intalnite la el isi gasesc un corespondent in usurinta si eleganta cu care  `opera` ea cu cuvintele. Ne-a ajutat enorm prin faptul ca ne-a conceput documente care asteptau de mult o minte bine utilata in stare sa le `nasca`pe `limba` functionarilor si in limba engleza.

In ultima saptamana a sederii la Centru Irina a acceptat si rugamintea noastra de a mai pune o caramida in educarea celor care sunt si ei la randul lor educatori. Pentru o saptamana au fost invitati pentru instruire parintii din satele apropiate si educatoarele de la gradinita noastra.  Ne-au marturisit ca au fost incantati de modelul propus, datorita echilibrului intre dragoste si disciplina si ca  le-au devenit mai clare nevoile sufletesti fundamentale ale celor mici.

Daca activitatea medicala `livreaza` rezultate imediat, rasplatind astfel prompt eforturile, instruirea scolara ramane aproape intotdeauna datoare. Scoala ramane pentru noi cea mai mare provocare, mai ales ca pentru localnici ea e Cenusareasa activitatilor Centrului. Intr-un fel putem spune ca trebuie sa ai o buna educatie, chiar daca nu in acceptiunea comuna, ca sa poti aprecia educatia. Suntem constienti insa ca vor mai trece multi ani pana cand vor invata sa aprecieze ca un suflet bolnav sau o minte neformata e la fel, sau chiar mai mult daunatoare pentru fericirea individului decat un organ nefunctional.

Prima saptamana a lunii aprilie a fost consacrata, la nivel national, trezirii spirituale a tinerilor din biserica adventista. Am fost invitati sa participam activ la aceasta saptamana de rugaciune si credem ca prelegerile zilnice n-au fost in van. Au venit in medie douazeci si cinci de tineri, putin obisnuiti sa foloseasca mintea in a gasi solutii la criza spirituala in care marturisesc ca se afla. Ca si in cazul copiilor, ne luptam de multe ori cu descurajarea data de faptul ca pare ca `batem pasul pe loc`. Ne consolam insa cu gandul ca intr-o zi, aici sau dincolo, vom vedea roadele semintelor semanate.

In incheiere as vrea sa va reamintesc ceea ce v-am mai transmis, celor de dincolo de mari si tari, cu cativa ani in urma. La ora scrierii acestui mesaj la Centru mai sunt patru voluntari. O mare parte din voluntari au plecat, dupa o perioada de aproximativ de un an in care au `dat` mult din ceea ce au primit de sus. Pentru luna mai, luna de vacanta, vom fi doar doi. In luna iunie vor reveni Larisa si Liviu, Ileana, Aida. E posibil sa mai vina o persoana sau doua, deci vom fi foarte putini. Ceea ce vreu sa va reamintesc este ca doar ajungand aici veti realiza cat sunteti de inzestrat si cate puteti face pentru binele altora. Asa cum mai spuneam, chiar numai simplul fapt ca v-ati nascut si ati crescut in Europa, adica intr-un spatiu crestin civilizat, va utileaza cu valori, cunostinte, abilitati si viziune de care pueti fi constienti mult mai clar prin diferenta.

Capitalul cel mai mare de care dispunem in Namibia este libertatea. Deocamdata. In mod deosebit ca avem libertatea sa putem modela mintile celor mici. Pe care nu o putem folosi cum trebuie din lipsa de personal. La gradinita, de exemplu, de educatie se ocupa educatoare dintre localnici si un avem garantía ca reusesc sa ii rupa pe copilasi de credinte si practici pe care, poate, nici ele un le-au parasit. Scoala pe care am inceput-o are doar clasa intai. Anul urmator am vrea sa incepem cu toate clasele de la clasa intai pana la clasa a patra. Singura piedica este lipsa profesorilor. Avem aprobarea guvernului, avem creditul localnicilor, copiii sunt bucurosi sa vina la noi si sa nu mai mearga la scoala obisnuita, cea mai mare parte dintre ei. Nu cred, cu toata convingerea o spun, nu cred ca nu mai sunt oameni nesperiati de criza, neinteresati de binele altora, carora sa nu le pese ca Dumnezeu deschide o posibilitate extraordinara care nu trebuie ratata. Pe de alta parte, nu suntem siguri ca ne vom bucura pentru mult timp de aceasta libertate, data de faptul ca liderii tarii au o formatie protestanta, pana acum favorabila libertatii religioase.

Nevoia noastra cea mai mare este de a avea dispozitia de a ne lasa modelati si condusi de Dumnezeu. Chiar putini si insuficient pregatiti putem face lucruri mari in masura in care ramanem in El. Insa asta presupune moartea eului, pasul cel mai greu de facut pentru orice pamantean si pentru asta va rugam sa mijlociti pe langa El ca, in rabdarea Lui infinita, sa aiba mila de noi. Dorim ca acelasi Dumnezeu, grabnic in a da daruri bune, sa va daruiasca multa bucurie.

Centrul “God Cares”.

Kongola, Namibia.

Pentru toţi aceia care au în inima lor un spirit misionar, pentru toţi aceia care doresc să facă ceva pentru această lume, pentru toţi aceia care vor să fie alături de cei mai nevoiaşi, pentru toţi cei care doresc o schimbare în viaţa lor de credintă dorim să vă prezentăm proiectul misionar pentru Namibia.

În perioada 15 ianuarie – 15 februarie 2010 (aproximativ) o echipă de voluntari din Madrid vor pleca în Namibia cu scopul construţiei unui local de biserică şi deasemenea în aceaşi clădire câteva dependinţe pentru copiii orfani. Sunt deja câteva persoane înscrise dar încă mai aşteptăm voluntari care doresc să se unească echipei noastre. Aşadar aşteptăm să veniţi împreună cu noi în acest proiect. Dacă nu aveţi cum să mergeţi şi totuşi doriţi să faceţi parte din acest proiect misionar puteţi şi vă încurajăm să susţineţi pe unul dintre voluntari noştri care au dorinţa să meargă dar nu au posibilitatea să plătească cheltuielile necesare călătoriei.

Pentru vizele necesare şi biletele călătoriei suntem obligaţi să ne organizăm din timp şi pentru aceasta trebuie să avem toate datele din timp, inclusiv trebuie să trimitem paşapoartele pentru tramitarea actelor. De aceea avem ca dată limită pentru înscriere 15 noiembrie.

Pentru orice detaliu referitor la acest proiect vă rugăm să vă adresaţi lui Adi Militaru la tel: 0034/619.535.517 sau e-mail: adrian_iulica@yahoo.es

Il am in fata mea. Tanar cu chip de copil inca si privire blanda, ma face sa ma intreb cum de crestinismul ramane inca o optiune valida pentru un european de 23 ani al secolului 21. Cel mai probabil l-a convins faptul ca Fiul lui Dumnezeu, deghizat in simplu tamplar, nu a cerut putin de la noi, asteptandu-se ca doar vointa Sa sa conteze si sperand ca noi sa cunoastem in schimb bucuria renuntarii, a mortii de sine. Exigentele atrag si Harold pare ca a fost captivat  de pretentiile maxime ale Evangheliei lui Hristos. Luand in serios chemarea Mantuitorului, s-a angajat ca voluntar pentru 6 luni al unui proiect umanitar si misionar din Romania, Casa Painii. In acel loc, povesteste usor retinut, credinta i s-a dezvoltat mult, a avut multe experiente cu Dumnezeu. “Sa fii voluntar e frumos, inseamna incredere totala in El dar si renuntare totala la eu si la parerile personale”.

Ajuns in Namibia pe 10 noiembrie 2008, si-a inceput simplu si nezgomotos activitatea. In cele trei luni cat a stat aici a ajutat la pregatirea terenului gradinii din cadrul centrului Mulimu Wa Babalela, a fost faiantar, zugrav, dulgher, dupa cum a fost nevoie; s-a ocupat de mica noastra ciupercarie si i-a invatat pe copilasi cantece acompaniindu-i cu nelipsita-i chitara. S-a bucurat sa poata oferi ajutor material (alimente, haine, incaltaminte, paturi) la peste 90 de familii nevoiase. Cu seninatate, fara nici un soi de indignare remarca cum unii il tratau ca si cum nu si-ar fi facut decat datoria, in timp ce altii se bucurau si multumeau.

Sensibil mai ales la soarta batranilor, a dedicat mult timp vizitarii acestora. Pe parcusul celor trei luni de sedere aici a vizitat constant 7 familii in care boala si saracia reusisera sa infranga sufletele. Ii vine in minte Vainett, o femeie  de 30-35 de ani, mama a doi copii, despre care i s-a spus ca e demonizata. In vizitele din primele 2-3 saptamani nu a reusit sa surprinda nici cea mai mica reactie; tacerea, indiferenta ei l-au contrariat. Vroia sa renunte la a o mai vizita, cand Vainett incepu sa vorbeasca, insa doar pentru a-si exprima nemultumirile si pretinzand sa i se aduca tot felul de lucruri. Nimic mai mult. Gandul renuntarii era tot mai prezent, insa o voce parca insista: „mai da-i o sansa!”. „M-am rugat foarte mult pentru ea”, povesteste Harold. „De cand am inceput sa-i duc ceea ce ea cerea de mancare, s-a schimbat. A inceput sa vorbeasca mai mult. Vorbeam despre puterea lui Isus. Intr-o zi i-am cerut sa se roage. S-a rugat. Cererile lui Vainett au continuat, de data asta cu un alt continut si intr-o maniera diferita: vroia carti religioase in engleza. Ce stranii atingeri de destine ocazioneaza  harul daruit!

Vreau sa aflu ce a prilejuit in Harold intalnirea cu oamenii de aici si-l intreb. Imi raspunde cu greu: „am invatat sa am mai multa rabdare cu ei, sa ma apropii chiar si de cei mai scarbosi, sa-i vad ca pe aproapele meu”. Imi pare sa fie adevarat ca frumusetea sta in ochiul care priveste. Daca arunc lumii o privire indiferenta sau carcotasa sau deschisa pentru a surprinde mirabilul lumii ceea ce-mi va ramane pe retina va fi foarte diferit. Realitatea  polivalenta imi ofera totdeauna ceea ce eu caut in ea. Pot dibui demnitatea inerenta unei fiinte umane chiar si atunci cand aceasta pare intru totul distrusa sau pot sa-mi aflu fratii printre cele mai detestabile fapturi, daca asta e ceea ce vreau si caut.

Cand l-am intrebat cum i se par oamenii de-aici, mi-a raspuns simplu: ”sunt foarte prietenosi, mint foarte mult, canta foarte frumos si asteapta de la tine tot timpul sa le dai ceva: mancare, haine, orice. Eu vad normal sa ceara, sunt foarte saraci.”

Harold povesteste, si ascultandu-l inteleg ca iti poti petrece zilele in preajma durerii si sa ai bucurie, sa te afli in prezenta uratului, mizeriei umane si sa te descoperi multumitor si plin de respect in fata unui suflet infrant. Acolo unde e impreuna simtire in suferinta aflu cu uimire ca e si multa bucurie. „Da, indraznesc sa spun ca sunt un om fericit, mai ales cand vad ca-i pot face si pe ceilalti fericiti. Sunt fericit si ca Dumnezeu are incredere in mine. E mare bucurie sa stii ca El e cu tine si ca are un plan pentru tine”.

De multe ori, conditia mea de european privilegiat tinde sa sufoce compasiunea fata de cei neasemeni. Se poate manifesta o compasiune atrofiata – fata de umanitate in general, dar cum ramane cu iubirea cu care sunt daruita sa-l iubesc pe aproapele concret?

Am vazut la Harold ca dragostea prinde consistenta doar in relatia nemijlocita cu celalalt, cel lipsit si nedreptatit si nu pot sa nu ma intreb cum ar fi lumea noastra daca n-am mai cauta solutii globale, pentru toti nevoiasii lumii, ci am veni in ajutor fiecaruia, unul cate unul, ca unor plamadiri preaiubite de Dumnezeu.

Ceea ce m-a socat cand am ajuns in Namibia a fost ca toti oamenii semanau intre ei si nu puteam distinge intre doua persoane. Apoi am observat ca oamenii de aici nu pun nici un pret pe igiena si sunt foarte neglijenti in privinta aceasta. Chiar daca sunt invatati, ei sunt nepasatori. In cazul copiilor am vazut ca progreseaza daca sunt ajutati. In ceea ce priveste educatia, nivelul este foarte scazut. Copii duc lipsa de afectiune. Daca iei pe unul dintre ei de mana toti te inconjoara. Daca iei pe unul dintre ei in brate toti isi intind mainile spre tine. Am fost surprinsa afland cateva lucruri din cultura celor de aici. De exemplu, barbatilor li se pare normal sa aiba mai multe sotii, mai ales, ei considera ca au dreptul sa aiba si o sotie alba pe langa celelalte. Mergand de cateva ori prin sat am avut ocazia sa stau cu ei la masa. La fel de surprinsa am fost vazand ca femeile nu mananca la masa cu barbatii. Barbatii sunt cei care servesc masa primii, iar dupa ce ei s-au ridicat, se aseaza femeile cu copii.

Desi satenii merg la biserica, ei cred foarte mult in puterea vrajitoriilor si in fantome, intrucat multi dintre ei sustin ca au vazut fantome – oameni morti bantuind cararile satelor – dupa caderea noptii le este foarte frica sa mai iasa afara din curte. Am vazut pe corpurile unora dintre ei niste taieturi facute de vrajitori cu anumite ierburi, ei sustinand ca au fost bolnavi dar prin acele taieturi au fost vindecati.

Intr-o tara ca Namibia, cu 16 mii de adventisti, am mai aflat ca au doar 14 pastori, iar tinerii nu pot sa faca teologia din cauza lipsei resurselor financiare, iar cele mai multe biserici sunt conduse de membrii laici. Un alt lucru interesant pe care l-am vazut in biserica de aici, este ca toti sunt foarte activi cand este vorba sa cante, dar in schimb la scoala de sabat si la serviciul divin majoritatea membrilor dorm.

Atunci cand ploua si calci pe nisipul ud ai impresia ca paraie zapada sub picioare.

Pentru multi oameni a merge in Africa inseamna aventura, pentru ca lor continentul negru le aduce in atentie pericolul animalelor salbatice, exotismul unui tinut necunoscut si, prin urmare, periculos, o cultura milenara diferita si interesanta. Pentru africani, atat cat i-am cunoscut, Africa inseamna in primul rand saracie, foame, boala, nedreptate, exploatare. Nedreptatea istorica fiind gandita ca sursa tuturor celorlalte suferinte cu care se confrunta.

Sunt invatati ca relele prezente sunt in mare masura rezultatul exploatarii albilor, in trecut prin colonialism si azi prin afaceri paguboase pentru ei. Ca au libertatea si datoria sa repare din raul trecutului prin a incerca in prezent sa smulga din fiecare intalnire cu albii cat mai multe foloase. Ca bunastarea albilor nu e rezultatul muncii, ci al exploatarii din trecut si al necinstei trecute si prezente. Ca in Europa toti oamenii sunt posesorii unor sume colosale de bani, obtinute fara prea mult efort. Prin urmare, munca nu e cel mai bun antidot pentru saracia cronica in care traiesc.

Una din consecintele acestui fel de a gandi e faptul ca nu ne bucuram aproape deloc de recunostinta lor pentru ajutorul pe care li-l oferim. Mai mult decat atat, ne “bucuram” destul de des de reprosul de a nu face atat cat cred ei ca trebuie sa facem. Gandesc si uneori ne spun ca suntem reprezentantii unor puternice si bogate institutii europene, ca primim sume imense pentru ei si ca am venit in Namibia pentru a trai din banii care le sunt destinati. Gandesc ca le suntem indatorati lor prin faptul ca traim din banii lor si ca cel putin trebuie sa le slujim cu fidelitate.

Cele amintite pana aici creioneaza atmosfera in care suntem adesea nevoiti sa lucram. Suntem intampinati cu prietenie, insa superficiala uneori. In spate insa e asteptarea de a primi. Orice. Bani pentru parbrizul masinii lor, care s-a spart din vina lor cine stie cand si unde, bani pentru a incepe afaceri in care sa castige muncind cat se poate de putin, mancare, medicamente, haine, etc. De multe ori vin cu cereri atat de nastrusnice ca nici ei nu cred ca vor primi ceea ce cer, dar o fac pentru ca nu-i costa nimic. A cere nu-i costa nici macar jena normala a celui care nu are nici o scuza in a nu munci.

Ceea ce ne incurajeaza este insa faptul ca in aceasta privinta copiii sunt diferiti. Le place sa munceasca si au o conceptie mai sanatoasa despre ceea ce li se cuvine. De cateva luni am instituit regula de a nu mai da nimic la Centru fara ca in schimb sa se presteze o munca, fie cat de mica. Exceptie fac batranii, bolnavii, femeile insarcinate, in general oamenii neinstare sa munceasca. Nu ma refer aici la ceea ce primesc copiii “adoptati” de parintii din Europa, carora li se da ceea ce li se cuvine in urma angajamentului nostru, neconditionat de munca. Este vorba de cererile zilnice, in numar foarte mare, carora nu reusim sa le facem fata. Imbucurator este ca acum intai cer sa munceasca, apoi bunurile care se cuvin in schimbul muncii  efectuate.

Anul 2009 ne-a adus in privinta copiilor mari satisfactii. La jumatatea lunii februarie la Centru au inceput scoala 100 de copii, de la gradinita pana la clasa a patra. Am avut cereri mai multe decat numarul de locuri pe care l-am oferit noi, relativ mic din cauza lipsei acute de personal pentru educatie. Pentru sfarsitul de saptamana avem ocazia sa ne ocupam de alti 50 de copii, mai mari, incepand cu clasa a cincea pana la a zecea. Atat in cazul celor mici, cat si al celor mari, eforturile noastre sunt centrate in a oferi educatie religioasa, cuprinzand atat aspecte teoretice cat si practice si in a-i ajuta sa beneficieze de hrana sanatoasa. Printre obiectivele anului sunt: a invata cum sa se inchine in Sabat, insusirea obiceiului de a se pregati pentru inceperea Sabatului, a ajuta spontan si cu bucurie semenii in nevoie.

Inceperea scolii a fost precedata de o instruire a educatorilor Centrului. Pastorul Catalin Barbulescu, venit special din Romania in acest scop, timp de o saptamana, in maniera intensiva, a furnizat cunostintele necesare intelegerii nevoilor copiilor si resorturilor pentru o buna educatie morala. Un alt obiectiv al venirii lui a fost rasplatirea a zece copii merituosi printr-o excursie in capitala, care a constituit startul intrarii acestor copii intr-un program mai special de pregatire. Altor 45 de copii li s-a daruit o excursie in orasul Katima Mulilo, la 110 km de casa, ocazie cu care au facut o plimbare cu o ambarcatiune motorizata pe fluviul Zambezi si au pasit putin pe teritoriul Zambiei. E de prisos sa spunem cat de mult a insemnat pentru ei. S-au simtit printi si printese.

In acelasi timp ne-am simtit onorati si ajutati de vizita medicului chirurg Stelian Anghel, pentru a doua oara in Namibia. Ne-a invatat cum sa intervenim chirurgical in cazuri minore, pe masura instrumentarului sarac si a lipsei noastre  de pregatire, ne-a invatat cum sa diversificam meniul in conditiile in care varietatea alimentelor nu e prea mare si bugetul alocat lor e modest, si am mai invatat de la el cum se impaca intr-un om competenta si modestia.

Suntem bucurosi ca anul acesta copii invata in clase foarte frumoase, cu material didactic suficient si de calitate. Ii multumim lui Dumnezeu ca la Centru au ajuns (si unii au si ramas) oameni inzestrati cu capacitatea de a face cu putini bani, in conditii si cu unelte nu tocmai performante, lucru de calitate, ca pentru El.  Anul acesta dorim sa construim si sa amenajam baile copiilor, atat de necesare, tinand cont ca multe boli vinovate de mortalitatea extrem de ridicata din zona sunt cauzate de lipsa de igiena. Suntem de asemenea multumitori pentru educatorii nostrii in care El a pus dragoste, creativitate, mare putere de munca si care pot constitui un bun model pentru copii.